LESEPROBE:

Strain printre straini

von Adrianne Hermina Popa

- Hermina, trezeşte-te, e timpul să plecăm!
Ruptă din lumea viselor, am deschis ochii privind nedumerită în jurul meu.
Ştiam că va trebui să mă trezesc devreme, dar nu am crezut că momentul deşteptării va provoca în mine o reacţie atât de necunoscută.
Pentru prima oară în viaţa mea am simţit senzaţia de frică, o frică provocată de vocea descurajată a mamei.
M-am uitat în ochii ei, dar ochii ei erau plini de lacrimi.
Ochii mamei nu erau plini de lacrimi ca atunci când se certa cu tata sau când plângea la capul meu de câte ori eram bolnavă, în ochii mamei vedeam pentru prima oară în viaţa mea o tristeţe care îi străpungea sufletul pentru a-şi revărsa apoi preaplinul de moment în ochii ei frumoşi.
Niciodată până atunci nu am văzut-o pe mama mea mai tristă ca în acel moment.
- De ce plângi mamă, s-a întâmplat ceva?
Dar, în loc să-mi răspundă, mama m-a strâns la pieptul ei şi, pentru o perioadă scurtă de timp, i-am simţit lacrimile fierbinţi cum mi-au atins obrajii.
Oricât am încercat în acel moment să înteleg ce se petrece, nu am reuşit.
Mama mi-a şters lacrimile, lacrimile ei de pe obrajii mei, m-a sărutat pe ei şi mi-a spus aşa cum spunea de fiecare dată când aveam impresia că se va sfârși lumea:
- Nu-ţi fie frică, mama este cu tine şi totul va fi bine!
Mi-au trebuit ani de zile să pot întelege prin ce au trecut părinţii mei atunci, ani mulţi de suferinţă, care şi-au găsit începutul în acea noapte de august a anului 1990.
Nu ştiu ce a urmat apoi, cât  timp mi-a trebuit să mă trezesc şi să mă îmbrac, îmi aduc aminte de mătuşa mea, ea a fost ultimul membru al familiei pe care l-am îmbratisat, plângând, înainte de a porni la drum.
- Duceţi-vă, duceţi-vă, copiii mei, şi Dumnezeu să fie alături de voi!
Îmi aduc aminte de graba tatei, care, cu ultimele bagaje în mână, mergea în faţa noastră, îmi aduc aminte de tonele de gunoaie, din care  ieşea o duhoare penetrantă care domina atmosfera nocturnă, în timp ce şobolanii alergau în căutare de mâncare, iar zgomotele lor, care se auzeau din tonele de gunoaie semideschise, mi-au rămas întiparite în memorie, încât senzaţia de scârbă provocată în acel moment mă urmareşte şi acum de câte ori dau cu ochii de aceste creaturi.
Era pentru ultima oară în viaţa mea când aveam să fiu martoră la un asemenea spectacol dezgustator provocat de mizerie, de indiferenţa oamenilor, de anii de chinuri şi lipsuri care au adus omul şi animalul pe aceeaşi treaptă pentru a supravieţui împreuna în timpurile grele ale comunismului din România.
Ajunsă la uşa maşinii, am mai întors pentru ultima oară capul înapoi. Blocul dormea, toate blocurile dinprejur dormeau, se vedea câte o lumină hoinară venind de la o fereastră anonimă, a cuiva necunoscut, care nu m-a cunoscut şi poate nu mă va cunoaşte niciodată, dar căruia din acel moment i-am simţit lipsa, pentru că fiecare răsuflare lăsată în urma mea acentua durerea plecării.
Nimeni nu ştia ce avea să ne aştepte, am pornit la drum cu maşina care a pornit la prima cheie, eu, soră-mea şi părinţii mei, la un drum nou, străin nouă. În acele clipe ne-am rupt de trecutul nostru şi am lăsat să pătrunda în noi boarea unei alte vieţi, într-o lume nouă. EXILUL.

*

Schwalbach, lagărul de azilanţi de lângă Frankufurt în tomana anului 1990.
Un punct din Univers, în centrul unei lumi moderne. Punctul în care mii de
oameni, din toate colţurile acestui pământ, adunaţi la un loc, sperau la şansa de a se putea integra în această lume nouă, fără pereche.
Erau acolo oameni tineri şi oameni bătrâni, oameni de culoare şi oameni ca noi, oameni sănătoşi şi oameni bolnavi, copii, mulţi copii, ţinuţi de mână de câte o mamă cu ochii plini de lacrimi.

Acolo, într-o încapere fără aer, erau sute de existenţe în joc, mii de vise şi speranţe într-o viaţă mai bună, zeci de mii de aminitiri din toate colţurile lumii.

Fiecare aştepta tremurând, simţind frica în oase, fiecare era în gând cu Dumnezeu, căci în acea încapere fără urmă de iubire şi alinare, El era singurul care ar mai fi putut ajuta mulţimea fără putere de apărare.
Într-un capăt al încaperii erau birouri.
Birouri spaţioase, luminoase, cu plante la ferestre.
Birouri din care se simţea parfumul ademenitor de cafea fierbinte.
Poate şi mama şi tata ar fi vrut în acel moment o cană fierbinte de cafea, mai ales că le placea, dar nu a ieşit nimeni să-i întrebe dacă ar dori şi ei să bea.
Nici macar în momenntul în care am fost chemaţi pe nume să ne prezentăm la unul din acele birouri, nici măcar atunci nu le-a oferit nimeni nimic.
Pentru persoana din spatele biroului spaţios, plin de pozele celor dragi de acasă, noi eram doar un număr din sutele de numere care aşteptau afară să le vină rândul.
Dintr-un moment într-altul nu mai eram noi, familia de români plecaţi de acasă pe cărările vieţii pentru a găsi în altă parte ceva mai bun, mai demn de trăit.
Nu mai era Tata, omul inteligent şi capabil, din mâna căruia au ieşit doctori, ingineri şi profesori.
Nu mai era Mama, tânără şi frumoasă, cea mai elegantă femeie din bloc, cum i se spunea acasă, mama, care era iubită şi apreciată de toată lumea.
Nu mai eram nici Eu, nici Sora mea, doi copii care învatasera cândva să râdă, să viseze, doi copii cu mulţi prieteni şi colegi de şcoală alături de care petrecuserăm atâtea clipe minunate.

Acum eram doar un număr scris pe o foaie de hârtie. Un document pe care erau însirate toate datele noastre personale, o bucată de hârtie care nu interesa de fapt pe nimeni.
Eram doar o particică din sutele de existenţe care depindeau de mila funcţionarului din spatele biroului, care mai spunea din când în când cîte un cuvânt într-o limbă pe care nu o întelegeam, mai sorbea din cana cu cafea fierbinte şi iar îsi lăsa privirea să cadă asupra cererii de azil, în care ai mei, cu ajutorul avocatului pe care îl aganjaseră, îsi pusesera toată speranţa în ziua de mâine.
Un mod nebun de a spera.
După căderea comunismului, România nu mai făcea parte dintre ţările cu şanse la azil, era o Românie nouă şi liberală într-o Europă plină de restricţii pentru noi, românii.
De fapt tata îsi pusese în cap să emigreze în Canada, Germania nu trebuia să fie decât o staţie de moment.
Dar călătoria peste ocean nu avea să mai aibă loc niciodată …
Într-un sfârşit, funcţionarul fără zâmbet a deschis perniţa plină de cerneală şi a început să însire nenumarate ştampile pe cererea noastră de azil.
Şi când, în sfârşit, a încetat de a-şi mai pune amprenta asupra vieţii şi destinului nostru, am fost poftiţi, fără zâmbet, să aşteptăm afara, în încaperea fără aer, pînă vom fi repartizaţi.
Trecusem în acel moment greul, ne gândeam cu toţii fericiţi, dar nimeni nu ştia că aceste ore de aşteptare şi speranţe de-abia atunci începeau să-şi înnoade şiragul, care avea să se întinda pe o perioadă lungă de timp.

*

Oare cum se simte un om în faţa unei arme îndreptate spre el şi pregătite să-l ţinteasca? Mai are în acel moment speranţa să nu moară, să scape de moarte?
Mai are puterea să se gândească la viaţă, la viaţa care i-a fost dăruită şi care este lipsită de valoare în ochii celor care îl înconjoara?
Întrebarile acestea au fost hrana sufletului meu în următoarele două  săptămâni care au urmat repartiţiei noastre în lagărul de azil din Schwalbach.
Lagărul îsi merita numele din toate punctele de vedere: paturi de campanie, instalate direct pe gazonul verde, zece paturi pe o parte şi zece pe alta. Noul nostru domiciliu era un cort mare şi alb tip lazaret cu douazeci de paturi, fără încalzire.
Un tub argintiu amplasat la una din intrările cortului făcea căldură noaptea.
Era deja luna septembrie şi, chiar dacă în cursul zilei soarele mai avea puterea să încalzeasca pământul, noaptea se lăsa frigul, pe care pământul rece îl radia mai departe şi pe care îl simţeam în toate oasele.
Îmi amintesc de ochii plini de lacrimi ai mamei, când a închis din nou geanta cu pijamalele pregătite de acasă, pentru că în următoarele două săptamâni aveam să dormim îmbracati.
Toaletele erau prea puţine în comparaţie cu numărul celor ce erau în lagăr în acel moment.
Igiena zilnică devenise o marfă de lux.
Acolo trăiau mii de oameni care, de dimineaţa până seara, aşteptau vestea repartiţiei spre următorul punct de referinţă.
Erau printre ei doctori şi profesori, care măturau aleile lagărului pentru o marcă pe zi.
Era pentru ei prima ofertă de muncă, pentru care nu aveau nevoie nici măcar de aprobări speciale din partea forţelor de muncă.
Copiii se jucau afară, copii din toate colţurile lumii, care nu puteau să se înteleaga verbal, se jucau paşnic împreuna, în timp ce părinţii lor, unii mai plini de speranţe, alţii mai pesimişti, căutau din cort în cort vreun compatriot, pentru a-şi da curaj unul altuia, pentru a mai schimba o vorbă în limba lor maternă.
Acolo erau toţi la fel, indiferent de unde veneau şi unde se duceau.
Acolo eram toţi oameni la mâna altor oameni, care nu aveau nimic mai mult decât noi în afară de faptul că erau la ei acasă.
Oameni cu care soarta fusese mai blândă şi care nu cred că ar fi dorit vreodată să schimbe cu noi rolul vieţii.
Nu ştiu cât de grele au fost pentru mine acele două săptămâni de aşteptare văzute cu mintea mea de atunci, dar îmi pot da seama cu durere în suflet ce au reprezentat ele pentru părinţii mei.
Tata s-a ţinut tare şi nu s-a lasat doborât de situaţia de moment.
Pe mama o auzeam noaptea în somn cum plângea, plângea pentru noi toţi, pentru neputinţa ei de a ne apăra de frigul nopţii, de imaginea deplorabilă care ne caracteriza acel prezent la care nici unul din noi nu visase vreodată.
De fapt nu cred că vreunul din părinţii mei s-au gândit la drumul care trebuia parcurs pentru a putea ajunge acolo unde să putem începe din nou să trăim.
Frica lor la anii de haos care aveau să urmeze după schimbarea de regim din România a dus la luarea acelei hotărâri pripite de a părăsi ţara.
Aceasta hotărâre luată de pe o zi pe alta îmi întareste credinţa că nu au ştiut ce îi aşteaptă.
Sau poate nu au vrut să ştie, poate au vrut să încerce, stăpâni pe propriile lor puteri, pe tinereţea anilor lor.
Sau poate aşa a fost să fie destinul lor, destinul familiei noastre.

Copyright 2008 Passione Verlag

 Buch hier bestellen

nach OBEN